Teoria imitatiei

Tot omul imita. Nu e nimic rau in asta, desi exista inclinatia imediata de a condamna imitatia (cum nu s-a sfiit nici Maiorescu sa-si creeze o intreaga teza a formelor fara fond). Daca stam si ne gandim putin, ne vom da seama ca asa se formeaza un copil, prin imitatrea celor din jurul sau, de la familie pana la educatori, iar de dincolo, de la vecinii de scara pana la vecinii de internet. Ceea ce este interesant nu e imitatia in sine, ci mai curand asa-zisele ei consecinte. Noi nu imitam numai limbajul si faptele, ci un proces interesant de contaminarea cu natura celuilalt se produce in momentul acestei interactiuni sensibile. Omul nu participa numai mental la actul cunoasterii si formarii lui ca individ, ci si spiritual. Asa ajungem sa simtim ca dincolo de idei, gesturi, lexeme, o parte din celalalt ajunge sa fie resimtita ca o parte din noi insine. Ni se intampla cand citim o carte, cand impartasim viziunea celuilalt (sau cand o recunoastem in a noastra), cand iesim fascinati dintr-o sala de curs, ni se intampla des. Nu acest gen de imitatie a condamnat Maiorescu, putem fi siguri. La fel de sigur este ca el insusi a trait aceasta experienta si ca a avut incredere in ea. Formele fara fond exista si astazi, in societatea noastra, si in egala masura in noi insine. Avem facultati particulare care incercand sa fie occidentale in contrast cu cele de stat devin kitschoase si aberante. Nu cred ca un om normal isi poate permite sa memorizeze niste infomatii oferite de niste teste grila. De ce sa nu retii acele lucruri dintr-un text, sa te familiarizezi mai intai cu contextul in care evenimentele acelea se succed, sa inveti ceva in realitate. Am convingerea ferma ca numai un retardat poate "invata" in acest stil. Apoi, sa privim la noi insine si la cei ce ne inconjoara. De cate ori nu vedem pustoaicele in haine mizere si incotosmanate de frig cum savureaza reviste gen Cosmopolitan etc., cum le intereseaza ce vila si-a mai cumparat Botezatu, sau cum s-a mai tuns Rihana. Acestea sunt valorile promovate de vremurile noastre postmoderne. Cred ca tot asa a patruns si acest limbaj care se vrea a fi confundat cu nonconformismul, desi azi esti cu adevarat nonconformist daca folosesti un limbaj curat si elevat. S-au imprastiat atat de mult nonconformistii incat au inceput sa apara ghilimele in jurul acestui cuvant. Prin limbaj s-au diferentiat numai avangardistii datorita literaturii lor deconstructiviste. Intr-o epoca belle epoque erai cu adevarat nonconformist sa scrii utilizand limbajul acela. Si sa nu uitam ca orice intentie de a crea un produs estetic are autoritatea de a sfinti mijloacele, de a le certifica. Sa scrii intr-un poem "Tarfa cu buze rosii m-a privit pervers" si sa-i povestesti colegului tau ca "tarfa aia proasta m-a sfidat, baga-mi-as..." sunt lucruri atat de diferite. Primul este un act de creatie prin excelenta, nonconformist-contrastand cu contemporaneitatea sa, al doilea este un act de vorbire, sau o exprimare in argou (eufemistic vorbind), conformist prin uniformizarea cu timpurile noastre si cu valorile majoritatii, despre care majoritate am sa spun atat: "Multi, da' prosti!"