Ca-n Bucuresti...

Imi plac contrastele. Contrastele intre ceea ce pare si ceea ce este. Ma fascineaza aroganta si carisma, gerul (aspru) si soarele (stralucitor), barurile decrepite si muzica buna. Polaritatea aceasta bucuresteana ma incanta:ramasitele vechii capitale si manifestarile indraznete ale modernitatii contemporane. E lumea in care imi place sa traiesc, locul in care ma simt acasa. Capitala aceasta nu imi trezeste respectul sau admiratia (cum a facut-o Roma acum trei ani), dar ma atrage catre sine, ma absoarbe, imi suge sangele cu putere si ma infesteaza cu toate bolile ei venerice. Ma transforma, ma diseca, apoi ma recupereaza tandru la sanul ei puternic si ma hraneste. Imi mangaie fruntea. Seara trecuta m-a ridicat cu tentaculele ei imense pe acoperisul Universitatii de unde am absorbit cu grija frumosul si abjectul, dragostea si ura, intelepciunea si prostia. Insa ameteala m-a aruncat departe si in haul cel mai adanc-sub temeliile Casei Poporului. Acolo am facut dragoste in miros de ranced si menta, iar la final mi-am ucis partenerul din ura si dragoste. L-am adunat la sanul meu inca excitat si i-am sorbit sangele buzelor, i-am adunat toata puterea lui in mine pentru a-l cunoaste, pentru a-i putea oferi din nou viata. El s-a trezit si mi-a ucis apoi trupul cu pasiunea lui animalica, mi-a stors vlaga si apoi m-a iubit. Spre dimineata mi-a adus eclere si bere. Si am iesit amandoi la lumina. In statie, eu am luat troleul, el a plecat pe jos.